îl mai cheamă şi: Band of Outsidersan: 1964
regizor: Jean-Luc Godard
janră: crima/drama
rasă: alb-negru
fărzăr riding: imdb
wiki
ii dau: trei stele spre patru
regizor: Jean-Luc Godard
janră: crima/drama
rasă: alb-negru
fărzăr riding: imdb
wiki
ii dau: trei stele spre patru
Doi băieţandri, unul in prag de trecere de prima tinereţe, pe numele său Arthur (Sami Frey) şi un al doilea, în plină floare (a tinereţei, chipeşeniei şi cu ceva preocupări artistice), pe numele său Franz (Sami Frey) întâlnesc o fătucă îmblegibilă-de-amor-cum-imi-pare-că-s-toate-demoazelele-din-filmele-vechi
pe numele ei Odile (Anna Karina), mai din întâmplare, mai că nu, pe sub privirile ne-jucăm-de-a-pedanteria ale unei profesorese de limba lui Shakespeare. Uodil, îmblegibila, îi mărturiseşte lui Franz cum la ea în casă un anume rezident-proprietar-statutul-îmi-este-neclar-am-făcut-şi-rimă domn Stolz păstrează în camera-i neţinută sub cheie o sumă mare de bani obţinută prin mijloace nu atât neortodoxe, cât neimpozitabile. De ce? Nuştu. Apoi Uodil, îmblegita, îi mărturiseşte lui Arthur, că-l iubeşte. De ce? Nuştu.
Apoi, Uodil se lasă covinsă de cei doi să participe la prădarea bietului domn Stolz, a acestui nimănui si oricine neportretizat decât prin decorul sărăcăcios al camerei sale de la etaj, neîncuiată, construită in jurul unui armoire, şi dânsul neîncuiat, plin cu teancuri groase de bancnote de 10 000 de franci, acest centrum mundi perfect accesibil; până în ziua jafului. Îmbrâncită între ezitările Odilei, mârşăvia lui Arthur (presat de rudele sale, personaje-schiţe-de-avari trasate-n gesturi forţate) şi indiferenţa amiabilă a lui Franz, punctată de scene joviale care fac din hoţii noştri nişte simpatici şi constituie esenţa (tare în sticluţă mică a) filmului, nelegiuirea se înfăptuieşte, banii sunt furaţi, într-o desfăşurare punctată de peripeţii curmate tragic în crime (+/- premeditate), schimbul de focuri care va duce la moarea lui Arthur fiind anunţat de-o joacă de-a hoţii şi vardiştii dintr-o scenă anterioară. Fugind de la scena crimei, de două ori, Odile si Franz şi o parte din bancnotele de dimilfranc ţes o poveste de dragoste care-şi întinde degetele spre un final deschis.
pe numele ei Odile (Anna Karina), mai din întâmplare, mai că nu, pe sub privirile ne-jucăm-de-a-pedanteria ale unei profesorese de limba lui Shakespeare. Uodil, îmblegibila, îi mărturiseşte lui Franz cum la ea în casă un anume rezident-proprietar-statutul-îmi-este-neclar-am-făcut-şi-rimă domn Stolz păstrează în camera-i neţinută sub cheie o sumă mare de bani obţinută prin mijloace nu atât neortodoxe, cât neimpozitabile. De ce? Nuştu. Apoi Uodil, îmblegita, îi mărturiseşte lui Arthur, că-l iubeşte. De ce? Nuştu.
Apoi, Uodil se lasă covinsă de cei doi să participe la prădarea bietului domn Stolz, a acestui nimănui si oricine neportretizat decât prin decorul sărăcăcios al camerei sale de la etaj, neîncuiată, construită in jurul unui armoire, şi dânsul neîncuiat, plin cu teancuri groase de bancnote de 10 000 de franci, acest centrum mundi perfect accesibil; până în ziua jafului. Îmbrâncită între ezitările Odilei, mârşăvia lui Arthur (presat de rudele sale, personaje-schiţe-de-avari trasate-n gesturi forţate) şi indiferenţa amiabilă a lui Franz, punctată de scene joviale care fac din hoţii noştri nişte simpatici şi constituie esenţa (tare în sticluţă mică a) filmului, nelegiuirea se înfăptuieşte, banii sunt furaţi, într-o desfăşurare punctată de peripeţii curmate tragic în crime (+/- premeditate), schimbul de focuri care va duce la moarea lui Arthur fiind anunţat de-o joacă de-a hoţii şi vardiştii dintr-o scenă anterioară. Fugind de la scena crimei, de două ori, Odile si Franz şi o parte din bancnotele de dimilfranc ţes o poveste de dragoste care-şi întinde degetele spre un final deschis.
Deşi deloc uşor de digerat de conştiinţa credibilitatăţii oricărui privitor contemporan, Bande à part te ţine. Nici în priză, nici de braţ, dar te ţine. Pentru că esenţa, acele scene joviale menţionate anterior, ţine. Ca o haină bună, ca mantoul bunicii, ca o sticlă de coniac. Aşa că e cazul să se caşte ochii la:
- hoţii şi vardiştii, scena în care Arthur mimează o excelentă moarte bugsbunnyască
- tăcerea de-un minut (care de fapt dureaza 36 de secunde, zice imdb)
- dansul sincronizat al celor trei, moment în care naratorul, Godard însuşi, îi rezumă downright-genius pe tustrei într-o mână de vorbe
- fuga contra-cronometru şi doborâtoare-de-recorduri prin le Louvre
- blegăciunea Uodilei, franţuza care nu ştie să sărute franţuzeşte şi consideră că Louvrului, această construcţie străină ei şi de ea, mai presus de tot şi toate, îi stă bine în alb
- ipostazele triunghiului format de cele trei personaje
- and last but not least, cascăţi bine ochii la decapotabilă şi reţineţi ca reacţionez bine la cadouri surpriză; Doamnie, ci maşinî, ci maşinî!
